De la muzica pana la maturitate am incertat cu toate armele mele
pe care le posedam la momentul respectiv sa atac sistemul,
sistemul audio, inamicii imaginari pe care si acum ii
dispretuiesc si functiile nepotrivite ale cosmosului. Am
povestit de-alungul timpului despre muzica pentru ca muzica, in
viata mea, joaca rolul regizorului, regizor ce urma sa dispara
acum in 2010, eu fiind capabil sa inteleg miscarile
nejustificate ale cursului firii mele ca om si sa trec eu pe
fotoliul celui ce tine goarna in mana si are numele tapat pe
spatar. Ca regizor universial, special alocat, de
fortele civilizatiilor vechi de pe Atlantis, MIE, incerc si acum
sa ma inteleg, sa imi dau dreptate, sa ma aprob, dar de fiecare
data nu imi este de ajuns. Ajung sa cred uneori ca cei ce se
autoflageleaza nu doresc altceva decat mai mult de la ei,
mutilarea propriului organism, al moleculei ce respira odata cu
natura reprezentand doar o forma de protest la adresa celui ce
l-a creat si nu l-a adaptat in totalitate la neajunsurile
noastre.
Am ajuns sa cred in perioada asta a vietii ca nu forma si fondul
sunt singurele coordonate ce iti civileaza modul de a gandi, ci
cunoasterea de sine si stapanirea ei reprezinta cea mai avansata
metoda de supravietuire. Deja in timpul in care scriu asta
diverse organizatii guvernamentale si nu numai au atins pragul
nelimitarii la ce le poate oferi pamantul pe care traim si
incearca sa il salveze. Din punctul meu de vedere nu o sa
reuseasca nicidoata atat timp cat pe planeta noastra sunt
aproximativ 6,5 miliarde de suflete ce zilnic trebuie sa
manance. Exceptand anumite civilizatii ce inca se hranesc
spiritual ajung la o suma rotunjita de 6,5 miliarde de
pamanteni. Nu poti sa ajungi sa salvezi un organism, al carei
parte integranta esti, atat timp cat tu ca sistem operant esti
defect.
